Analiză științifică a proiectului canalului dintre Marea Roșie și Marea Moartă

Marea Moartă se confruntă cu o scădere dramatică a nivelului apei, determinată de reducerea aportului de apă dulce din râul Iordan și de evaporarea intensă. Nivelul Mării Moarte scade cu peste 1 metru pe an, iar suprafața sa s-a redus cu aproximativ 33% din anii 1960 până în prezent​en.wikipedia.org. Dacă în 1930 suprafața era de circa 1.050 km², astăzi ea a ajuns la aproximativ 605 km²​en.wikipedia.org. Această retragere rapidă a apei a dus la probleme grave de mediu locale, precum apariția a sute de doline (prăbușiri de teren) pe țărmuri și retractarea liniei țărmului​en.wikipedia.org. În încercarea de a salva Marea Moartă de la dispariție și de a satisface necesarul de apă potabilă în regiune, au fost propuse mai multe proiecte de legătură între aceasta și alte mase de apă​en.wikipedia.org​en.wikipedia.org. Cel mai notabil a fost proiectul de aducțiune a apei din Marea Roșie, denumit Red Sea–Dead Sea Water Conveyance (RSDSC) sau Canalul celor Două Mări, dezvoltat în parteneriat de Iordania, Israel și Autoritatea Palestiniană. Acest raport oferă o analiză detaliată a proiectului real RSDSC – obiectivele, ruta, datele tehnice și stadiul actual – urmată de o propunere ipotetică pentru un canal alternativ, cu calcule inginerești, evaluări ecologice, modelări matematice, estimări de cost și analiză a riscurilor, precum și o discuție a implicațiilor geopolitice ale unei asemenea inițiative.

Proiectul real Red Sea–Dead Sea (RSDSC)

Obiectivele și justificarea proiectului

Proiectul Red Sea–Dead Sea Water Conveyance (RSDSC) a fost conceput ca o soluție regională integrată la două probleme majore: criza apei potabile în Iordania și zonele învecinate, și degradarea accelerată a Mării Moarte. Obiectivul principal era transportul apei din Marea Roșie (aflată la nivelul mării) către Marea Moartă (aflată la ~-430 m sub nivelul mării), pentru a opri scăderea nivelului acesteia din urmă. Proiectul urmărea totodată producerea de apă potabilă prin desalinizare pe traseu, precum și generarea de energie hidroelectrică utilizând diferența de altitudine între cele două mări​en.wikipedia.org. Apa de mare urma să fie preluată din Golful Aqaba (extremitatea nordică a Mării Roșii) și pompată parțial către Marea Moartă, iar saramura rezultată din procesul de desalinizare ar fi fost deversată în Marea Moartă pentru a-i stabiliza nivelul​en.wikipedia.org. Astfel, Iordania, Israel și teritoriile palestiniene ar fi beneficiat de apă dulce potabilă, în timp ce aportul de saramură ar fi compensat pierderile prin evaporare ale Mării Moarte​en.wikipedia.org. În plus, prin coborârea apei pe o diferență de nivel de sute de metri, proiectul promitea și o componentă de energie hidroelectrică, menită să alimenteze stațiile de pompare și alte echipamente ale canalului​en.wikipedia.org.

Necesitatea proiectului era subliniată de situația critică a Mării Moarte și a resurselor de apă din regiune. De la devierea râului Iordan în anii 1960 pentru irigații și alimentare cu apă (atât de Israel prin Carrierul Național de Apă, cât și de Iordania și Siria), volumul de apă dulce care mai ajunge în Marea Moartă s-a redus drastic​en.wikipedia.org. În absența unui aport suficient, Marea Moartă se micșorează rapid, punând în pericol ecosistemele locale și economia (turismul balnear și industria de extracție a sării și potasiului). Prin urmare, proiectul RSDSC era văzut ca o măsură de salvare a Mării Moarte, prin aducerea unui volum suplimentar de apă din Marea Roșie, combinată cu crearea unei surse noi de apă potabilă pentru o regiune aridă. Proiectul a fost adesea denumit și "Canalul Păcii", subliniind colaborarea fără precedent între Iordania, Israel și Palestina în gestionarea resurselor de apă.

Traseul și date tehnice ale proiectului RSDSC

Conform planificării inițiale, canalul Red Sea–Dead Sea ar fi urmat să aibă traseul integral pe teritoriul Iordaniei, evitând traversarea teritoriilor israeliene sau palestiniene​en.wikipedia.org. Punctul de plecare era orașul Aqaba din Iordania, la Marea Roșie, de unde apa marină ar fi fost captată din Golful Aqaba. De aici, sistemul implica un complex de conducte și canalizări pe direcția nord, prin valea Aravá (Wadi Araba), până în zona litorală a Mării Moarte (în zona istmului Lisan)​en.wikipedia.org. Lungimea totală a traseului era de ordinul 180-200 km, conform estimărilor inițiale. Studiile de fezabilitate au indicat necesitatea unui sistem în trepte, din cauza reliefului: apa urma să fie pompată circa 200-230 m în urcuș de la nivelul Mării Roșii, după care ar fi curs gravitational în jos spre Marea Moartă, care se află la ~420 m mai jos decât nivelul mării​en.wikipedia.org. Practic, proiectul prevedea pomparea apei pe o porțiune inițială (pentru a depăși punctul de altitudine maximă a traseului, ~230 m), apoi transportul prin conducte sub presiune și gravitație pe coborâre, inclusiv trecerea apei printr-o conductă forțată (penstock) înainte de deversare​en.wikipedia.org. În zona de vărsare, aproape de țărmul Mării Moarte, era planificat un scurt segment de canal deschis care să distribuie apa în bazinul mării​en.wikipedia.org.

Propunerea mea este ca să se calculeze ori escavarea în zona de urcuș, acele 200-230 de metri ori cel mai potrivit realizarea unui tunel de aducțiune, ca a tunelurilor de metrou pentru o curgere firească , gravitațional. Chiar dacă pe termen scurt este mai eficient și mai rapid pentru pompare, dar prin curgere gravitațională va fi mai ieftin și mai sustenabil în timp.

Din punct de vedere al infrastructurii, RSDSC ar fi constat într-un sistem complex de conducte, stații de pompare, uzine de desalinizare și o micro-hidrocentrală. Proiectul prevedea ~225 km de conducte pentru apa de mare și saramură, paralele cu valea Aravá, îngropate pentru a reduce evaporarea și impactul asupra mediului​en.wikipedia.org. De asemenea, erau necesare aproximativ 178 km de conducte de apă dulce pentru a transporta apa desalinizată către zonele de consum din Iordania, în special către capitala Amman, aflată la distanță​en.wikipedia.org. Pe traseu ar fi fost amplasate mai multe stații de desalinizare (cel puțin una de mare capacitate în zona de coastă a Mării Roșii) pentru a extrage apa potabilă din apa sărată​en.wikipedia.org. Saramura concentrată rezultată (cu salinitate ridicată) urma să fie direcționată separat, prin conducte, către Marea Moartă. La punctul de diferență maximă de nivel, era planificată cel puțin o centrală hidroelectrică care să recupereze o parte din energia potențială a apei care coboară ~650 m în altitudine către Marea Moartă​en.wikipedia.org. Această hidrocentrală ar fi generat electricitate în momentul deversării apei (sau a saramurii) în Marea Moartă, contribuind la alimentarea propriilor stații de pompare ale sistemului.

Capacitatea de transport de apă a canalului era proiectată să crească etapizat. Un proiect-pilot propus în 2009 prevedea un debit de circa 200 milioane m³ pe an, printr-o conductă de ~180 km​en.wikipedia.org. Aproximativ jumătate din acest volum (100 mil. m³/an) urma să fie desalinizat pentru consum uman în Iordania, iar cealaltă jumătate de ~100 mil. m³/an ar fi fost deversată ca saramură în Marea Moartă​en.wikipedia.org. Ulterior, în prima fază majoră a proiectului complet, Iordania a planificat extinderea debitului la 400 mil. m³/an de apă de mare captată, producând în jur de 210 mil. m³/an de apă dulce și circa 190 mil. m³/an de saramură pentru Marea Moartă​en.wikipedia.org. Această primă fază urma să dureze ~7 ani pentru construcție​en.wikipedia.org. În configurația finală, după implementarea tuturor fazelor, canalul ar fi putut transporta un volum și mai mare; unele estimări menționau o producție de până la 850 milioane m³ de apă dulce pe an după finalizare​en.wikipedia.org – un aport masiv care ar fi transformat radical balanța hidrică a regiunii.

Din perspectivă energetică, sistemul necesita alimentare substanțială pentru pompare și desalinizare. Deși energia hidroelectrică obținută din căderea apei ar fi produs o parte din electricitate, bilanțul energetic ar fi fost negativ – adică proiectul ar fi fost un consumator net de energie electrică​en.wikipedia.org. Studiile au indicat că necesarul de putere pentru pompare (și procesele de desalinizare) ar fi depășit producția hidro, obligând Iordania să asigure energie suplimentară din rețeaua proprie​en.wikipedia.org. În acest sens, se discutase chiar construirea unei centrale nucleare în Iordania, dedicată parțial pentru a furniza electricitatea necesară pompării apei pe traseul canalului​en.wikipedia.org. Calculând simplificat, pentru a ridica un volum de 200 milioane m³ apă pe an (aprox. 6,34 m³/s) cu 230 m diferență de nivel, ar fi nevoie de ~14 MW putere continuă de pompare (cca 125 GWh pe an). Prin contrast, căderea a 190 milioane m³/an de saramură de la 400 m ar putea genera teoretic ~200 GWh/an energie hidro. În practică însă, o parte din energie s-ar pierde, iar consumul stațiilor de desalinizare (proces mare consumator de energie) ar fi adăugat un necesar suplimentar de electricitate. Astfel, fără surse externe, canalul nu s-ar fi autosusținut energetic, necesitând integrarea în sistemul energetic național sau regional.

Costuri și stadiul actual al proiectului real

Proiectul RSDSC a fost estimat la costuri foarte ridicate, reflectând complexitatea sa. Evaluările inițiale indicau o investiție totală între 2 și 10 miliarde de dolari, în funcție de varianta tehnică și de etapele de execuție​en.wikipedia.org. O cifră des citată este de circa 10 miliarde USD cost total, cu o primă fază estimată la ~1 – 2,5 miliarde USD​en.wikipedia.org​en.wikipedia.org. Diferența dintre estimări depinde de ce include "prima fază" – unele surse menționează 1,1 miliarde pentru demararea construcției în 2021​en.wikipedia.org, altele ~2,5 miliarde pentru Faza I completă a proiectului iordanian​en.wikipedia.org. Finanțarea urma să fie una internațională și multipartită: Iordania, Israel și Autoritatea Palestiniană ar fi contribuit, alături de organisme internaționale (Banca Mondială) și alți donatori externi​en.wikipedia.org. Israelul, de exemplu, și-a arătat disponibilitatea de a contribui cu peste 1 miliard USD pe parcursul a 25 de ani​en.wikipedia.org. Dat fiind caracterul regional al beneficiilor (apă potabilă pentru țări și stabilizarea unui patrimoniu natural unic), se preconiza și implicarea instituțiilor financiare globale prin împrumuturi cu dobândă mică sau granturi.

Din punct de vedere instituțional și diplomatic, proiectul a parcurs mai mulți pași: un acord trilateral de evaluare a fezabilității a fost semnat în 2005 de Iordania, Israel și Autoritatea Palestiniană​en.wikipedia.org; în 2013, s-a semnat un memorandum de înțelegere pentru implementare, urmat de licitații internaționale lansate de Iordania în 2016​en.wikipedia.org. Cu toate acestea, stadiul actual al proiectului este suspendat/abandonat. În iunie 2021, guvernul Iordaniei a anunțat renunțarea la proiectul Red Sea–Dead Sea, motivând lipsa de interes a partenerilor, în special a Israelului​en.wikipedia.org. Practic, după ani de studii și negocieri, schimbările politice și prioritățile naționale au dus la amânări succesive, până când proiectul a fost oprit. Israelul, care între timp și-a mărit propria capacitate de desalinizare la Marea Mediterană, și-a exprimat reticența față de RSDSC, atât din cauza preocupărilor de mediu, cât și din cauza fezabilității economice. Iordania, confruntată cu o criză severă de apă, a început să caute soluții alternative (de exemplu, import de apă desalinizată din Israel sau foraje locale), în lipsa unui consens regional pentru canal. Astfel, proiectul RSDSC rămâne deocamdată neimplementat, servind însă ca studiu de caz valoros pentru viitoare inițiative.

Trebuie menționat că înainte de abandon, proiectul a întâmpinat și criticile organizațiilor de mediu. Grupuri precum EcoPeace Middle East au contestat aprobarea prematură a canalului, argumentând că riscurile ecologice nu au fost pe deplin studiate​en.wikipedia.org. Ca răspuns, Banca Mondială a coordonat studii de impact și alternative, iar experții au recomandat realizarea unei etape pilot pentru a observa efectele amestecului de ape înainte de implementarea la scară largă​en.wikipedia.org. Deși pilotul nu a mai apucat să fie construit, aceste analize au furnizat date utile despre ce ar presupune tehnic și ecologic un astfel de canal.

În concluzie, proiectul real Red Sea–Dead Sea a reprezentat o soluție ambițioasă, multi-scop, pentru probleme urgente de mediu și resurse ale Orientului Mijlociu. Obiectivele sale erau clar definite (salvarea Mării Moarte și furnizarea de apă dulce), însă provocările tehnice, financiare și geopolitice au împiedicat deocamdată realizarea lui practică. În continuare, vom explora un scenariu ipotetic de canal alternativ, ținând cont atât de lecțiile învățate din RSDSC, cât și de noi considerente inginerești și de mediu.

Propunere ipotetică: Proiectarea unui canal alternativ Marea Roșie – Marea Moartă

Având în vedere importanța revitalizării Mării Moarte și necesarul de apă în regiune, putem imagina un proiect alternativ de canal între Marea Roșie și Marea Moartă, optimizat pe baza experiențelor anterioare. În această secțiune vom descrie un astfel de proiect ipotetic, incluzând aspectele tehnice (ruta, infrastructura, calcule de debit și energie), impactul ecologic anticipat, modelarea matematică a comportamentului sistemului (debit, salinitate, nivel al Mării Moarte), estimări de cost și beneficii economice, precum și o evaluare a riscurilor asociate.

Traseul propus și infrastructura inginerescă

Pentru canalul ipotetic, vom păstra punctul de plecare în zona Golfului Aqaba (Marea Roșie), datorită apropierii de Marea Moartă și a faptului că Iordania are ieșire la mare în acest punct. Traseul optim ar urma valea naturală Wadi Araba pe direcția sud-nord, similar cu RSDSC, deoarece acesta este culoarul topografic cel mai favorabil. O variantă alternativă de rută – de exemplu traversând teritoriul Israelului în Arava de Vest – nu aduce avantaje majore de distanță sau altitudine, dar ar complica situația geopolitică. Prin urmare, presupunem că noul canal se va afla preponderent în Iordania, cu posibilitatea de a se conecta la infrastructuri de distribuție transfrontaliere doar pentru livrarea apei potabile (spre Israel/Palestina). Lungimea totală a sistemului ar fi în jur de 180–200 km, comparabilă cu planul original​en.wikipedia.org.

Diferența de altitudine rămâne o constrângere majoră: Marea Moartă fiind la ~430 m sub nivelul mării, apa din Marea Roșie trebuie întâi ridicată peste eventualele praguri topografice de pe traseu. În noua propunere, se va realiza o egalizare parțială de nivel prin tuneluri. Concret, în locul pomparii apei până la ~230 m altitudine (cum era prevăzut anterior)​en.wikipedia.org, ne propunem să forăm un tunel prin punctul cel mai înalt al traseului (posibil printr-o formațiune înaltă din centrul văii Aravá), reducând înălțimea de pompare necesară. De exemplu, dacă cel mai înalt prag natural este la ~200 m, un tunel la o adâncime de 100 m sub acel punct ar permite apei să treacă la ~100 m altitudine, scăzând în mod semnificativ energia de pompare necesară. Astfel, canalul ar consta din: (a) o stație de admisie la Marea Roșie, (b) o stație de pompare inițială care ridică apa câteva zeci de metri (ideal sub 100 m dacă tunelul reduce altitudinea de trecere), (c) un tunel subteran de câțiva kilometri la zona de altitudine maximă, (d) o rețea de conducte gravitaționale care coboară spre Marea Moartă, și (e) un sistem de deversare controlată în Marea Moartă. Traseul ar putea combina conducte subterane închise (pentru porțiunile de tunel și sub presiune) cu canale deschise în zonele plane sau la apropierea de destinație, dacă se consideră oportun pentru a reduce costurile. Totuși, pe baza preocupărilor de mediu, preferința ar fi pentru conducte îngropate de-a lungul întregii rute, limitând evaporarea pe traseu și evitând modificarea microclimatului desertic din Aravá​en.wikipedia.org.

La capătul dinspre Marea Moartă, s-ar construi o mică hidrocentrală unde apa ar fi trecut prin turbine înainte de deversare. Aceasta ar valorifica cei ~400 m diferență de nivel disponibilă (mai precis, diferența dintre altitudinea apei în conductă/tunel și nivelul Mării Moarte, care poate varia între -430 m și -400 m în funcție de evoluția nivelului). Pentru a evita șocuri ecologice, deversarea în Marea Moartă ar trebui să fie difuză, printr-un canal larg sau mai multe puncte distribuite, astfel încât apa marină să se amestece treptat cu apa hipersalină din lac.

În ceea ce privește stațiile de tratare a apei, canalul ipotetic poate fi conceput fie ca un proiect dedicat doar reumplerii Mării Moarte, fie ca unul multiplu, similar RSDSC, care să includă desalinizare pentru apă potabilă. Având în vedere nevoile de apă dulce ale Iordaniei și Palestinei, este logic să integrăm uzine de desalinizare în proiect. Astfel, vom include o stație de desalinizare principală în apropiere de Aqaba (sursa de apă sărată) și, eventual, stații secundare la jumătatea traseului, în funcție de necesarul de distribuție. Aceste uzine vor extrage un procent din apa pompată pentru a produce apă potabilă, restul continuând ca saramură spre Marea Moartă. Să presupunem că din debitul total captat, ~50% se transformă în apă dulce (randament tipic al desalinizării prin osmoză inversă pentru apă de mare), restul de ~50% devenind saramură concentrată. Proporția exactă poate fi ajustată; de exemplu, tehnologiile moderne permit recuperarea a 45-55% din volumul de apă de mare ca apă dulce, în funcție de salinitate și condiții. În plus, pentru robustețe, proiectul va include rezervoare de echilibrare și bazine tampon, atât la capătul de preluare, cât și înainte de deversarea în Marea Moartă, pentru a putea controla fluxul (de exemplu, oprirea temporară în caz de întreținere sau de eveniment neprevăzut).

O diferență față de proiectul original ar fi dimensionarea ceva mai redusă, pentru a minimiza riscurile inițiale. Am putea proiecta capacitatea de bază la ~300 milioane m³/an de apă de mare transportată. Aceasta corespunde unui debit continuu de ~9,5 m³/s. Din acest volum, ~150 mil. m³/an ar deveni apă potabilă (pentru Iordania, Israel și Palestina), iar ~150 mil. m³/an ar fi saramură deversată în Marea Moartă. Acest aport de 150 mil. m³/an de apă (aproape egal cu volumul anual al râului Iordan din vremurile sale bune) ar încetini semnificativ declinul nivelului lacului și ar oferi ~0,5 miliarde de litri de apă dulce pe zi pentru consum uman. Proiectul ar putea fi ulterior extins modular cu conducte adiționale sau stații de pompare noi, pentru a crește treptat debitul până la 400-500 mil. m³/an dacă totul decurge favorabil.

Tabel 1. Comparație între parametrii proiectului RSDSC original și canalul ipotetic propus

Parametru	Proiect RSDSC original	Propunere canal ipotetic
Traseu și amplasare	~180-200 km, integral în Iordania​en.wikipedia.org	~180 km, majoritar în Iordania (tunel pentru altitudine)
Diferență de nivel	~230 m urcare, 420 m coborâre​en.wikipedia.org	~100 m urcare (optimizat cu tunel), ~400 m coborâre
Infrastructură	Conducte 225 km, canal deschis final​en.wikipedia.org; stații pompare, desalinizare, hidro	Conducte îngropate + tunel (min. evaporare); stații pompare, desalinizare, hidro
Debit proiectat (inițial)	200 mil. m³/an pilot​en.wikipedia.org; ~400 mil. m³/an faza I​en.wikipedia.org	~300 mil. m³/an (inițial); extensibil la 400+ mil. m³/an
Apă dulce produsă	~100-200 mil. m³/an (faza I)​en.wikipedia.org; max. 850 mil. m³/an final​en.wikipedia.org	~150 mil. m³/an (inițial); extensibil la 250+ mil. m³/an
Energie utilizată	Consum net (pompare > hidro) ~ necesita supliment extern​en.wikipedia.org	Consum net (pompare > hidro); optimizare prin tunel reduce necesarul, dar tot necesită energie externă
Cost estimat	$10 mld. total; $1-2.5 mld. faza I​en.wikipedia.org​en.wikipedia.org	~$5-7 mld. total (estimativ); fazare modulară pe segmente
Stadiu	Abandonat (2021)​en.wikipedia.org	Ipotetic (scenariu de proiectare propus)

Nota: Valorile pentru proiectul ipotetic sunt aproximative și au scop ilustrativ. Ele ar necesita studii detaliate pentru confirmare.

Impact ecologic și măsuri de protecție a mediului

Impactul ecologic al conectării celor două mări este o preocupare centrală, dat fiind caracterul unic al ambelor ecosisteme. Marea Roșie este un mediu marin tropical, cu recife de corali bogate în biodiversitate, în timp ce Marea Moartă este un lac hipersalin unic pe glob, ale cărui ape și nămoluri au proprietăți terapeutice și care găzduiește forme de viață extremofile (anumite bacterii, arhee și alge). Transferul unei mari cantități de apă între aceste ecosisteme poate avea consecințe semnificative, de aceea proiectul ipotetic include măsuri stricte de monitorizare și atenuare a impactului.

Ecosistemul Mării Roșii (Golful Aqaba): Principala grijă aici este legată de pompajul de apă de mare și efectul asupra recifelor de corali. Coralii din Aqaba s-au dovedit remarcabil de rezistenți la temperaturi ridicate (așa-numiții "super corali" toleranți la schimbările climatice)​en.wikipedia.org, însă modificarea locală a curenților sau prelevarea unei cantități mari de apă ar putea altera condițiile. Studiile de mediu anterioare (efectuate în contextul RSDSC) au concluzionat însă că, dacă se dimensionează corect admisia, efectul asupra Golfului Aqaba va fi neglijabil – volumul extras este infim comparativ cu schimburile naturale de apă ale golfului cu restul Mării Roșii​en.wikipedia.org. Cu alte cuvinte, fluxul mareic prin Strâmtoarea Tiran este cu câteva ordine de mărime mai mare decât volumul pompat, deci impactul ar fi localizat aproape de gura de admisie. Pentru siguranță, proiectul va utiliza un sistem de admisie subacvatică la adâncime optimă (de exemplu 20-30 m adâncime, unde impactul asupra suprafeței recifului e minim) și cu grătare/filtre care să prevină aspirarea organismelor marine. De asemenea, se va monitoriza temperatura și salinitatea în jurul prizei de apă pentru a detecta orice abatere de la condițiile de fond, permițând ajustări în regim de operare.

Ecosistemul Mării Moarte: Aici intervenția este mai delicată, pentru că presupune introducerea de apă cu compoziție chimică diferită într-un sistem închis, stabilizat de milenii la concentrații saline extreme. Apa din Marea Roșie este apă oceanică normală (~4% salinitate, dominată de clorură de sodiu), pe când Marea Moartă are o salinitate ~34% și o chimie distinctă (foarte bogată în ioni de magneziu, calciu, potasiu, brom etc., cu proprietăți fizico-chimice unice). Amestecarea acestor ape poate cauza precipitarea rapidă a unor săruri (de exemplu gips – sulfat de calciu, sau alte minerale) și schimbarea transparenței apei ("înflorirea" apei cu particule albe de gips a fost identificată ca risc în studiile precedente)​en.wikipedia.org​en.wikipedia.org. De asemenea, aducerea de apă mai puțin sărată deasupra poate duce la stratificarea coloanei de apă: un strat superior cu salinitate redusă ar pluti peste apele foarte dense ale Mării Moarte, ceea ce ar putea favoriza dezvoltarea de alge și bacterii într-o măsură neîntâlnită până acum, modificând culoarea și claritatea apei​en.wikipedia.org. Aceste fenomene ar putea compromite caracterul terapeutic al apei (care se bazează pe mineralizare extremă) și turismul balnear, care mizează pe proprietățile unice ale lacului​en.wikipedia.org.

Pentru a minimiza riscurile, canalul propus ar urma principiul gradualismului: aportul de apă va crește treptat, iar parametrii chimici și biologici ai Mării Moarte vor fi monitorizați continuu. Conform unui raport științific, condițiile actuale ale Mării Moarte nu ar fi afectate notabil pentru un aport de până la ~300-400 milioane m³/an​en.wikipedia.org. Peste acest prag, există riscul apariției stratificării în apele superioare și al fenomenelor de "inflorire" biologică sau chimică. Stabilizarea completă a nivelului lacului ar necesita un aport de peste 700 milioane m³/an​en.wikipedia.org, nivel la care cu siguranță s-ar produce schimbări ecologice semnificative. De aceea, planul ipotetic ia în considerare limitarea fluxului inițial la ~300 mil. m³/an, sub pragul critic, și studierea comportamentului lacului la acest aport. Dacă se constată efecte ecologice nedorite (de exemplu apariția unei pelicule de alge roșii sau a depunerilor de cristale albe de gips la suprafață), se pot implementa măsuri de adaptare: reducerea temporară a deversărilor, diluarea saramurii cu o parte din apa dulce produsă (pentru a obține o compoziție chimică mai apropiată de cea a lacului) sau chiar injecții de aer pentru a favoriza amestecul vertical și a preveni stratificarea. Scopul este ca nivelul Mării Moarte să crească sau măcar să se stabilizeze fără pierderea proprietăților sale esențiale.

Un alt aspect ecologic este ecosistemul terestru al văii Wadi Araba și acviferul subteran din zonă. Construirea canalului (mai ales dacă implică un tunel și conducte îngropate) va produce un șantier de mari dimensiuni în deșert, cu posibile perturbări pentru fauna și flora locală (specii adaptate mediului arid). Vor fi afectate temporar zone de habitat, însă impactul poate fi redus prin alegerea unui coridor deja disturbat (de exemplu paralel cu un drum existent) și prin replantări sau refacerea peisagistică după instalarea conductelor. Un risc semnificativ este cel asociat cu cutremurele, dat fiind că valea Aravá este parte a Marelui Rift al Iordaniei, falia tectonică dintre placa africană și cea arabică. Un seism major ar putea avaria conductele și, în cel mai rău caz, ar putea duce la deversarea necontrolată a apei sărate în acviferele freatice de sub deșert​en.wikipedia.org. Aceste acvifere conțin rezerve prețioase de apă dulce fosilă, folosite local pentru agricultură; contaminarea lor cu apă marină ar fi ireversibilă și dezastruoasă pentru agricultură și biodiversitate​en.wikipedia.org. Pentru a preveni acest scenariu, proiectul ipotetic prevede: (a) utilizarea de țevi de înaltă rezistență și instalarea de valve de închidere automate la secțiuni, care să izoleze imediat segmentele afectate în caz de scădere bruscă a presiunii (indicativă pentru o ruptură); (b) crearea unor diguri de protecție sau bazine de retenție de urgență în apropierea unor secțiuni cheie, unde apa s-ar putea scurge controlat în caz de avarie, împiedicând infiltrarea în pânza freatică; (c) monitorizarea seismică activă și oprirea preventivă a pompelor la detectarea unei activități tectonice majore, pentru a reduce presiunea în conducte.

În rezumat, impactul ecologic al canalului propus poate fi gestionat printr-un design precaut și prin monitorizare științifică. Prin menținerea debitelor inițiale sub pragurile critice identificate de studiile anterioare și prin adaptarea din mers, proiectul urmărește să ofere beneficii ecologice nete (stoparea deșertificării zonei Mării Moarte, salvarea acestui ecosistem unic) fără a compromite ecosistemul marin al Mării Roșii sau mediul terestru intermediar.

Modelare matematică: debit, nivelul Mării Moarte și salinitate

Pentru a înțelege evoluția Mării Moarte sub influența canalului, este necesară o modelare matematică a balanței hidrologice și a salinității. Putem schița un model simplificat al volumului și concentrației de sare în Marea Moartă, sub forma unei ecuații diferențiale sau a unui bilanț anual, ținând cont de: (1) aporturile de apă (naturale și din canal), (2) evaporarea, și (3) amestecul de săruri.

Bilanțul volumetric al apei (nivelul lacului): În absența proiectului, volumul Mării Moarte scade din cauza evaporării (~700-800 milioane m³/an pierdere) necompensate de aport (râul Iordan aduce în prezent foarte puțin, <100 mil. m³/an, din cauza devierilor). Introducând un aport controlat $Q$ (m³/an) din canal, ecuația simplă a variației volumului $V$ al lacului devine:

$\frac{dV}{dt} = Q + Q_{\text{Iordan}} - E,$

unde $Q_{\text{Iordan}}$ este aportul din Iordan (minor, îl putem considera constant ~50 mil. m³/an în stare actuală) și $E$ este volumul evaporat anual (care depinde de suprafața lacului și de condițiile climatice). În regim staționar, pentru a atinge $\frac{dV}{dt}=0$ (nivel stabil), trebuie ca $Q + Q_{\text{Iordan}} = E$. Estimările arată că ar fi necesar $Q > 700$ mil. m³/an pentru a echilibra evaporarea​en.wikipedia.org, ceea ce confirmă că în faze inițiale cu $Q=150-300$ mil. m³/an, lacul va continua să scadă, dar într-un ritm mult atenuat. De exemplu, dacă presupunem $E = 700$ mil. m³/an și $Q_{\text{Iordan}} = 50$ mil. m³/an, atunci cu $Q=150$ mil. m³/an, deficitul net devine $700 - (150+50) = 500$ mil. m³/an, în loc de 650 mil. m³/an cât e fără canal. Acest lucru ar reduce scăderea nivelului cu aproximativ 23%. Cu $Q=300$ mil. m³/an, deficitul devine $700 - 350 = 350$ mil. m³/an, deci aproape jumătate din pierderi ar fi compensate, potențial stabilizând parțial lacul. Pe măsură ce nivelul lacului crește (sau scăderea încetinește), suprafața sa va crește de la 605 km² spre valori mai mari, ceea ce va mări evaporarea $E$ (un lac mai întins evaporă mai mult). Astfel, există un punct de echilibru dinamic: dacă am furniza suficientă apă cât lacul să revină, să zicem, la suprafața din 1990 (~800 km²), evaporarea ar crește și ar necesita și mai mult aport pentru stabilizare. Modelul complet ar trebui să includă relația $E(h)$ în funcție de nivelul $h$ (sau suprafața $A(h)$), dar pentru scopul nostru ilustrativ, considerăm $E$ ~ constant pe intervale scurte.

Evoluția nivelului: O creștere de volum $\Delta V$ în lac corespunde unei creșteri de nivel $\Delta h$ aproximativ egală cu $\Delta V / A$, unde $A$ este suprafața medie a lacului în acel interval. La $A \approx 600$ km², 1 milion m³ adăugat ridică nivelul cu ~1,67 mm (pentru că 1.000.000 m³ / 600.000.000 m² = 0,00167 m). Astfel, un aport net de 350 mil. m³/an (cum era exemplul cu $Q=300$ și pierdere netă 350) ar duce teoretic la o creștere de ~0,58 m pe an, compensând scăderea anuală de ~1 m cu o recuperare de ~0,58 m – deci scăderea netă ar fi ~0,42 m/an. Pentru a inversa complet trendul și a începe creșterea nivelului, aportul trebuie să depășească pragul evaporării. În scenariul maxim ($Q \approx 700$ mil. m³/an), nivelul ar stagna inițial, apoi dacă $Q$ > 700, ar crește lent, până când suprafața mărită aduce $E$ în echilibru.

Bilanțul de sare și salinitatea: Marea Moartă conține o masă imensă de sare (~cumulate de-a lungul timpului, salinitate ~10 ori mai mare ca a oceanelor). Introducerea de apă oceanică (mai diluată) și extragerea prin evaporare schimbă concentrația medie de sare. Dacă notăm cu $M$ masa de sare în lac, iar concentrația medie $C = M/V$, putem analiza cum variază $C$. Aportul $Q$ din Marea Roșie va aduce și el sare, dar la o concentrație mult mai mică decât $C$ actual al lacului. De exemplu, apa Mării Roșii are ~40 g/L sare, iar Marea Moartă ~300 g/L (variază în funcție de strat, dar ordinea e aceasta). Dacă se adaugă $Q$ cu concentrație $C_{R}$ (40 g/L) într-un lac cu volum $V$ și concentrație $C_{M}$ (300 g/L), iar volumul evaporat $E$ elimină doar apă pură (sarea rămâne în lac, deoarece sarea nu se evaporă), masa de sare $M$ în lac crește în timp. De fapt, aportul de saramură de la desalinizare va avea salinitate și mai mare decât Marea Roșie (poate 60-70 g/L, deoarece desalinizarea extrage o parte din apă pură). Modelul simplu al variației masei de sare ar fi:

$\frac{dM}{dt} = Q \cdot C_{\text{in}} - 0 \cdot E,$

deoarece evaporarea nu scoate sare (depunerile chimice pot scoate o parte, dar neglijăm deocamdată). Aici $C_{\text{in}}$ este concentrația de sare a apei introduse (să zicem ~60 g/L dacă e saramură). Astfel, în lipsa altor procese, fiecare metru cub adăugat aduce sare nouă care rămâne. Cu $Q=150$ mil. m³/an la 60 g/L, s-ar aduce ~9 milioane de tone de sare pe an. Totodată, dacă lacul nu se mai micșorează, depunerea naturală de sare pe fund ar putea crește (prin suprasaturare). Există riscul formării de compuși chimici volatili sau precipitați (ex: eliberarea de H₂S sau alte gaze din reacția apei marine cu mineralele lacului a fost menționată ca posibilitate)​en.wikipedia.org.

Pentru a modela salinitatea, ar trebui considerat și că dacă lacul crește în volum, concentrația se diluează. Un calcul simplu la amestec: dacă adăugăm $Q$ apă de mare la un volum $V$ al M. Moartă, concentrația finală (dacă ar fi amestec complet) după un an ar fi:

$C_{\text{new}} = \frac{C_M \cdot V + C_{\text{in}} \cdot Q}{V + (Q - E)},$

deoarece volumul crește cu $(Q-E)$ (surplusul). În regimul sub-critic ($Q < E$), volumul tot scade, deci concentrația ar crește și mai mult (prin evaporare). În regim supra-critic ($Q > E$), lacul se diluează treptat. În practică însă, amestecul nu va fi uniform inițial: apa nouă va forma straturi. Modelarea completă necesită ecuații diferențiale pentru straturi (un model bidimensional stratificat) și includerea termenilor de difuzie, convecție și reacții chimice. În proiectul ipotetic, aceste aspecte ar fi studiate într-o fază pilot controlată: de exemplu, eliberarea la început a unor volume mici de apă și urmărirea cu senzori a gradienților de salinitate, a eventualelor "zone de amestec" și a formării de cristale. Doar pe baza modelelor teoretice (și a experimentelor la scară de laborator) se anticipează că la debite moderate <500 mil. m³/an, lacul va rămâne stratificat parțial dar fără fenomene catastrofale​en.wikipedia.org. Odată cu creșterea volumului, se poate ajunge la un punct în care stratul superior diluat declanșează înfloriri algale – acest prag fiind estimat la o diluție de ~10% a stratului de suprafață​en.wikipedia.org. Prin urmare, în modelul de operare, ne vom strădui să menținem diluția sub acest 10% per an, eventual într-un regim intermitent (deversări urmate de pauze) pentru a lăsa lacul să se acomodeze chimic.

În concluzie, modelarea matematică indică faptul că un canal de capacitate moderată poate încetini semnificativ declinul Mării Moarte, însă stabilizarea sau recuperarea nivelului necesită volume foarte mari care ar veni la pachet cu schimbări în salinitate. Gestionarea fină a volumelor adăugate și monitorizarea continuă a compoziției apei sunt esențiale pentru succesul proiectului, evitând depășirea pragurilor care ar conduce la perturbări ecologice vizibile (precum "albirea" apei de către gips sau proliferarea algelor verzi-albăstrui).

Estimare a costurilor și potențialul de recuperare economică

Costurile unui asemenea proiect sunt, fără îndoială, ridicate. Pe baza analogiei cu RSDSC și ajustând pentru scara ușor redusă a debitului inițial, putem estima un cost total al canalului ipotetic în jur de 5-7 miliarde USD. Aceasta include: construcția stației de pompare și a tunelului (costuri mari ingineresti), fabricarea și instalarea celor ~180 km de conducte de mare diametru (eventual mai multe linii paralele pentru apa de mare, saramură și apă dulce), construcția hidrocentralei și a uzinei de desalinizare, plus costurile de mediu și de exproprieri/amenajare.

Defalcând orientativ:

• Infrastructura de transport apă (conducte, tunel, stații de pompare): ~3-4 miliarde USD. Un tunel forat prin rocă tare la câțiva kilometri lungime poate costa sute de milioane; conductele de oțel de diametru mare îngropate costă câteva milioane USD per km, deci doar conductele ar putea fi >1 miliard. Stațiile de pompare (mai ales cea principală la Marea Roșie, de poate 200-300 MW instalată pentru a pompa sute de milioane de m³/an) ar adăuga și ele sute de milioane.

• Stații de desalinizare: ~1 miliard USD. Costul mediu al unei uzine de desalinizare cu tehnologie RO (reverse osmosis) este în jur de 1-2 USD per galon capacitate zilnică. Pentru ~0,4 milioane m³/zi (150 mil. m³/an ~ 0.41 mil. m³/zi), investiția ar fi în jurul a 0,8-1 miliard (conform costurilor actuale ale instalațiilor mari din Golful Persic).

• Centrala hidroelectrică și rețele electrice asociate: ~0,3 miliarde USD. Deși puterea instalată nu e enormă (zeci de MW), lucrările de geniu civil la cădere, turbinele și conectarea la rețea necesită investiție.

• Management de proiect, mediu, imprevizibile: ~0,5 miliarde USD (10% din cost pentru studii geologice, compensări de mediu, eventuale depășiri).

Aceste cifre sunt orientative. Costurile pot varia în funcție de prețurile materialelor, condițiile geologice (de ex., dacă tunelul întâmpină probleme), contextul geopolitic (dacă finanțatorii oferă credite cu dobândă mică sau granturi, costul efectiv suportat scade).

Recuperarea economică a unei asemenea investiții este complexă, deoarece beneficiile sunt în mare parte publice și pe termen lung. Totuși, putem identifica câteva componente economice pozitive:

• Vânzarea de apă potabilă: Apa dulce produsă (ex. 150 mil. m³/an) ar putea fi vândută către consumatori (populație, agricultură) în Iordania, Israel și Palestina. Dacă presupunem un preț mediu de $1 USD/m³ (subvenționat sau la cost de producție, excluzând amortizarea infrastructurii), asta ar genera ~150 milioane USD/an venituri brute. În practică, prețul apei desalinizate în Israel este în jur de $0,5/m³ la stație, dar tariful către consumatori crește cu costul transportului. Chiar și așa, veniturile din apă ar acoperi doar o mică parte din investiție pe durata de viață (spre exemplu, 150 mil. USD/an timp de 25 ani = 3,75 mld. USD).

• Energie electrică produsă: Hidrocentrala (să zicem ~50-100 MW) ar produce o cantitate de energie (zeci-sute de GWh pe an) ce poate fi valorificată. Aceasta ar compensa parțial costurile operaționale ale stațiilor de pompare. Dacă ar exista surplus de energie (puțin probabil, dar să presupunem într-un scenariu optimist), acesta s-ar putea vinde pe piața de electricitate. Cu prețul energiei ~0,05 USD/kWh, 200 GWh ar valora ~10 milioane USD/an.

• Industria și turismul la Marea Moartă: Stabilizarea sau ridicarea nivelului Mării Moarte ar salva infrastructura de turism (hoteluri, plaje, centre de tratament) amenințată de retragerea apei și doline. Valoarea economică a turismului ar putea crește odată ce lacul nu mai scade – turiștii ar continua să vină pe termen lung pentru experiența unică. Este dificil de cuantificat, dar putem gândi în termeni de pierderi evitate: dacă nimic nu se face, dolinele și țărmul tot mai îndepărtat ar duce la închiderea multor afaceri. Canalul ar preveni aceste pierderi și ar putea chiar stimula noi investiții turistice (de ex., dezvoltarea de stațiuni noi, parcuri naturale reabilitate). Iordania anunțase planuri de a crea noi resorturi ca parte din proiectul original​en.wikipedia.org – acestea, dacă s-ar concretiza, ar genera locuri de muncă și venit din servicii.

• Industria extractivă de minerale (potasiu, brom, magneziu) din Marea Moartă ar beneficia de un nivel mai constant al apei, facilitând operațiunile de extracție în bazinele evaporite din sud. Atât Iordania, cât și Israel exploatează aceste bogății; un proiect care le prelungește sustenabilitatea are un beneficiu economic indirect (păstrarea locurilor de muncă și a producției chimice).

• Evitatea de costuri de mediu: Deși nu direct monetizabil, prevenirea prăbușirii ecologice a Mării Moarte și a deșertificării are valoare. În termeni de service ecosistemic, readucerea apei poate ameliora microclimatul local, poate stopa formarea de praf salin nociv (dacă lacul ar seca parțial, s-ar crea suprafețe de sare uscată ce pot genera furtuni de praf salin, cum s-a întâmplat cu Marea Aral). Evitarea acestor fenomene are o valoare economică (costuri medicale evitate, protecția agriculturii din apropiere etc.).

Realist vorbind, recuperarea investiției financiare directe numai din veniturile proiectului ar fi dificilă. Astfel de proiecte hidro-ingineresti sunt adesea justificate prin beneficii socio-economice și de mediu pe termen lung mai mult decât prin profit direct. Este de așteptat ca o mare parte din finanțare să vină sub formă de fonduri publice și împrumuturi externe concesionale. Totuși, dacă pacea și cooperarea se mențin, costurile pot fi partajate: de exemplu, țările beneficiare pot conveni asupra unui mecanism de compensare – Iordania furnizează o parte din apa dulce Israelului/Palestinei, iar Israelul, având costuri mai mici la energie, poate în schimb suporta o parte din costurile electrice ale pomparii. Astfel de aranjamente (așa-numitele acorduri "apă contra energie") au fost discutate, inclusiv alternative la canal (Israel să dea apă desalinizată Iordaniei, iar Iordania să exporte energie solară Israelului, de exemplu).

În concluzie, canalul ipotetic ar necesita un efort investițional major, dar ar aduce beneficii economice difuze și de lungă durată. Un calcul simplu al ratei interne de rentabilitate ar fi descurajator dacă luăm doar cash-flow-ul din vânzarea apei. Însă dacă includem beneficii intangibile – protecția mediului, stabilitatea socio-economică (apa în regiune înseamnă mai puține tensiuni) – proiectul poate fi justificat ca o investiție strategică. Recuperarea ar fi astfel mai degrabă sub formă de dezvoltare durabilă decât profit financiar.

Analiza riscurilor: geologice, climatice și sociale

Implementarea unui canal de asemenea anvergură vine cu un spectru larg de riscuri, ce trebuie evaluate și mitigate:

• Riscuri geologice și seismice: După cum s-a menționat, zona este traversată de falia transformantă a Marii Rift. Un cutremur major (sau mai multe mici) poate afecta structurile. Riscul imediat este ruperea conductelor și inundarea necontrolată a mediului înconjurător cu apă sărată​en.wikipedia.org. Un alt risc geologic este instabilitatea solului în zonele unde se sapă tunelul sau se așază conductele – de exemplu, existența unor cavități carstice sau a unor depozite de sare subterane care ar putea ceda. Pentru a reduce aceste riscuri, sunt necesare studii geotehnice amănunțite pe tot traseul și proiectarea adaptată la condiții (ex: folosirea de articulații flexibile la țevi în zone seismic active, consolidarea solului în zone predispuse la tasare).

• Riscuri climatice și de mediu: Schimbările climatice pot modifica datele problemei. De pildă, dacă temperatura medie în regiune crește, evaporarea din Marea Moartă ar putea crește și ea, necesitând aporturi și mai mari de apă pentru același efect. Sau, nivelul global al mării (implicit al Mării Roșii) ar putea crește în decenii, ceea ce ușurează pomparea (diferența de nivel efectivă crește puțin), dar nu semnificativ. Un risc climatic punctual este apariția unor fenomene extreme, cum ar fi inundații bruște (flash floods) în Wadi Araba care ar putea avaria structurile de suprafață. De exemplu, în 2018 o viitură catastrofală în zona de lângă Marea Moartă a ucis mai mulți oameni; astfel de viituri pot eroda conductele neîngropate sau pot colmata prizele de apă. Soluția este supradimensionarea scurgerilor de suprafață, protejarea secțiunilor vulnerabile (ex: îngroparea adâncă a conductelor în vadurile văilor torențiale) și sisteme de drenaj deviate.

• Riscuri ecologice: În ciuda tuturor măsurilor, există șansa de efecte ecologice neanticipate odată ce proiectul funcționează la scară mare. Ecosistemele pot reacționa surprinzător – de exemplu, o specie de bacterie halofilă ar putea prolifera exploziv în noua zonă de amestec, colorând apa în verde sau roșu și afectând turismul. Sau reciful din Aqaba, poate deja stresat de temperaturi, ar putea reacționa negativ la micile schimbări de salinitate sau nutrienți aduse de priză (deși studiile zic altfel​en.wikipedia.org). Pentru aceste riscuri, planul trebuie să includă studii pilot (un bazin experiment în Marea Moartă, o mică stație de test la Aqaba) și un comitet științific internațional care să supravegheze ecologic proiectul, gata să recomande modificări de operare.

• Riscuri sociale și politice: Un proiect de asemenea dimensiuni va traversa comunități locale, va implica forță de muncă numeroasă și va depinde de cooperarea dintre țări. Există riscul nemulțumirilor locale dacă, de exemplu, comunitățile din Aqaba sau din satele Wadi Araba simt că proiectul le aduce mai multe inconveniente (șantiere, relocări, acces restricționat) decât beneficii. Este esențial un program de implicare a părților interesate, oferirea de compensații și beneficii locale (angajarea localnicilor, dezvoltare locală – drumuri, clinici – ca parte a proiectului). Pe plan politic, instabilitatea din regiune poate oricând amenința continuitatea. Conflictul regional latent între Israel și Palestina, sau tensiunile dintre Israel și țările arabe, pot influența disponibilitatea de cooperare. De exemplu, dacă relațiile dintre Iordania și Israel s-ar deteriora, partea israeliană ar putea renunța la acordurile de apă sau energie, punând în pericol viabilitatea. Acest risc s-a materializat parțial în cazul RSDSC, când schimbările de guvern și priorități în Israel au dus la retragerea sprijinului​en.wikipedia.org. Mitigarea aici constă în înțelegeri internaționale solide, eventual cu garantarea unor terțe părți (de ex. SUA sau instituții internaționale) care să asigure că acordurile sunt respectate indiferent de guvernele momentului.

• Riscuri de securitate: Nu în ultimul rând, infrastructura ar putea deveni ținta unor acte de sabotaj sau atac terorist, având în vedere contextul regional. O conductă de apă care alimentează un întreg ținut poate fi vulnerabilă la distrugere, ceea ce ar provoca daune economice și ecologice (inundarea cu apă sărată). Protecția va trebui să implice măsuri de securitate fizică (pază, senzori de integritate pe traseu) și cooperarea forțelor de ordine ale țărilor implicate.

Per ansamblu, riscurile nu sunt insurmontabile, dar trebuie gestionate proactiv. Un avantaj al proiectului ipotetic mai ales în faze pilot este că permite învățarea și ajustarea. Prin implementare graduală, se poate reduce incertitudinea asociată multora din riscuri. De exemplu, dacă prima secțiune a canalului (până la o anumită distanță) e construită și testată, se pot identifica probleme neprevăzute și corecta înainte de extindere. Adaptabilitatea și cooperarea rămân cuvintele cheie pentru succesul proiectului.

Context geopolitic și implicații regionale

Un proiect de canal între Marea Roșie și Marea Moartă depășește cu mult sfera tehnică – el este, fundamental, un proiect geopolitic. Regiunea Orientului Mijlociu are un istoric de dispute pe tema apei, resursa hidrică fiind adesea motiv de tensiuni între țări. În acest context, canalul propus ar putea fi atât o platformă de cooperare benefică, cât și o sursă de potențiale fricțiuni dacă nu este gestionat corect diplomatic.

Iordania este, probabil, cel mai mare susținător al inițiativei, deoarece ar câștiga substanțial: o sursă nouă de apă potabilă (Iordania este printre cele mai sărace în apă țări din lume) și salvarea unui obiectiv natural și turistic de pe teritoriul său (litoralul estic al Mării Moarte aparține Iordaniei). Pentru Iordania, canalul este legat de securitatea națională a apei și de dezvoltare economică. Implicarea sa ar fi garantată, iar Ammanul a arătat disponibilitate să găzduiască întreg proiectul pe teritoriul său, asumându-și o parte din riscuri​en.wikipedia.org​en.wikipedia.org. Totuși, Iordania depinde de cooperarea celorlalți, deoarece financiar nu poate suporta singură proiectul și pentru că acordurile de apă cu Israel sunt vitale (Iordania primește anual o cotă de apă din Lacul Tiberiada/Ghenizaret conform tratatului de pace din 1994). Geopolitic, pentru Iordania proiectul canalului a fost și un instrument de consolidare a păcii cu Israel și de angajament cu palestinienii, arătând un exemplu de colaborare trilaterală.

Israelul, deși are și el interes în stoparea declinului Mării Moarte (care îi afectează propriul țărm vestic și industriile de acolo) și ar primi apă suplimentară pentru regiuni precum Deșertul Negev sau orașul Eilat, are și alternative. Israelul a investit masiv în desalinizarea apei din Marea Mediterană și în reutilizarea apelor uzate, ajungând să-și reducă vulnerabilitatea la secetă. Prin urmare, unii decidenți israelieni au considerat proiectul Red-Dead mai puțin prioritar. Totuși, beneficiile de mediu și politice există: participarea la un proiect comun cu Iordania și Palestina îmbunătățește relațiile și imaginea internațională, iar Israelul s-ar fi angajat să contribuie financiar și să primească în schimb o parte din apa potabilă produsă​en.wikipedia.org. Un potențial punct sensibil pentru Israel este componenta ecologică – grupurile de mediu israeliene au fost vocal critique, temându-se că introducerea apei marine va distruge proprietățile terapeutice ale Mării Moarte și va afecta business-urile de turism și cosmetice (ex. celebra industrie a nămolului și sărurilor). Ca atare, Israelul a cerut garanții științifice și a fost reticent până nu există certitudini. În plus, Israelul inițial dorea și analiza unei rute alternative Mediterana–Marea Moartă (un canal din Marea Mediterană până în lac), idee veche de zeci de ani propusă și abandonată​en.wikipedia.org. Canalul Med-Dead ar fi fost pe teritoriul israelian exclusiv, oferind mai mult control, însă a fost considerat nepotrivit ecologic (trecea aproape de Ierusalim, risc seismic și de inundații ale fosei Iordanului).

Autoritatea Palestiniană (Palestina) are și ea mize importante. Palestinienii din Cisiordania suferă de penurie de apă, depinzând de aprovizionarea din Israel și de supraexploatarea acviferelor, iar Marea Moartă de sud-vest se învecinează cu teritoriul palestinian (Ierihonul și zona adiacentă). O componentă a acordului din 2013 prevedea ca Palestina să primească o anumită cotă de apă desalinizată din proiect (s-a vehiculat cifra de ~30 milioane m³/an pentru teritoriile palestiniene). Implicarea Palestinei în proiect este importantă simbolic – arată că resursele pot fi împărțite echitabil. Cu toate acestea, politic, Autoritatea Palestiniană este fragilă și depinde de consensul intern; un eventual eșec al proiectului ar putea alimenta narațiuni negative (cum că Israelul obține beneficii și palestinienii rămân cu speranțe neîmplinite). De aceea, includerea Palestinei ca partener egal, cu beneficii concrete (apă pentru orașe palestiniene, poate chiar și oportunități de lucru pentru palestinieni în construcție) este crucială pentru aspectul de cooperare regională.

Proiectul canalului are potențialul de a fi un vector de pace și cooperare în Orientul Mijlociu. Asemenea proiecte regionale creează interdependențe pozitive: dacă toate părțile depind de el, atunci au un interes comun să mențină stabilitatea și relații pașnice. În plus, ar putea deschide calea și altor cooperări (de exemplu, schimburi de energie electrică sau cooperați în managementul mediului). Deja s-a menționat conceptul de "water-energy swap" recent propus: Iordania să producă energie solară în deșert pentru Israel, iar Israelul să furnizeze apă desalinizată Iordaniei. Astfel de mecanisme complementare pot merge mână în mână cu canalul sau chiar îl pot substitui parțial dacă acesta nu se realizează.

Pe de altă parte, există și posibile surse de conflict legate de canal:

• Controlul fluxului de apă: Cine va deține robinetul? Iordania, fiind pe teritoriul său, ar controla infrastructura fizic. Dar Israelul ar dori garanții că va primi volumul de apă convenit, iar Palestina la fel. Trebuie un mecanism de guvernanță (un comitet comun sau un operator internațional) care să asigure distribuția corectă și să împiedice ca o parte să "închidă apa" unilateral în vremuri tensionate.

• Împărțirea costurilor: Dacă unul din parteneri se confruntă cu dificultăți economice și nu își poate onora contribuția financiară, proiectul poate suferi. De exemplu, Palestina are resurse financiare reduse, deci partea sa ar fi practic acoperită de donori internaționali. Israelul, dacă consideră beneficii limitate, ar putea ezita să investească mult. Asta poate genera negocieri dificile de tip "cine plătește și cât".

• Suprapunerea cu alte dispute: Problematici politice precum statusul Ierusalimului, coloniile din Cisiordania, sau situația de securitate din Gaza, deși separate de subiect, pot influența atmosfera de cooperare. Un episod de violență între israelieni și palestinieni ar putea duce la înghețarea oricărei colaborări, inclusiv a proiectului de canal, ca efect colateral.

• Implicarea altor actori regionali: Un proiect de această natură nu afectează direct alte țări precum Siria, Liban sau Arabia Saudită, dar succesul lui ar putea crea precedente. De exemplu, Siria (dacă își revine din conflict) ar putea cere renegocierea cotelor de apă pe Iordan, știind că Iordania și Israelul au acum altă sursă. Sau Arabia Saudită, interesată în stabilitatea Iordaniei, ar putea deveni co-finanțator, ceea ce însă ar introduce un nou actor la masă cu propriile agende. În general, tot ce ține de apă în Levant are conotații politice.

Privind optimist, cooperarea regională pe apă poate genera încredere și servi ca model. Asemenea proiecte "win-win" sunt rare într-o zonă marcată de jocuri de sumă-zero. Dacă Iordania, Israelul și Palestina reușesc să colaboreze eficient la canal, s-ar transmite un mesaj important – că provocările comune (criza apei, schimbări climatice) pot fi abordate mai ușor împreună. Acest lucru poate reduce tensiunile și construi punți de comunicare. De altfel, chiar și discutarea proiectului a implicat întâlniri periodice și schimb de date tehnice între părți, ceea ce a fost benefic relațiilor.

În concluzie, contextul geopolitic al canalului Marea Roșie – Marea Moartă este atât o oportunitate de colaborare regională inovatoare, cât și o provocare diplomatică. Succesul depinde nu doar de fezabilitatea tehnică, ci și de voința politică a liderilor de a vedea dincolo de orizontul imediat al conflictelor, către un viitor în care resursele sunt gestionate colectiv pentru binele comun. Canalul poate fi un simbol al păcii într-o regiune frământată – sau, dacă eșuează, încă un exemplu de proiect promis și nerealizat. Deciziile luate în următorii ani în privința acestuia vor reflecta prioritățile strategice ale țărilor implicate și capacitatea lor de a coopera pentru a salva atât mediul, cât și bunăstarea propriilor cetățeni.